A fost odată un Dumnezeu singur?

„Din veșnicie în veșnicie, tu ești Dumnezeu” (Palm 90:2)

    Nu știu dacă psalmistul a scris aceste cuvinte din perspectiva a două veșnicii, cea trecută și cea viitoare, dar percepția este că Cel omagiat a fost dintotdeauna Dumnezeu. Adică el nu a devenit Dumnezeu și nu va înceta să fie. Ce înseamnă acest lucru pentru creația sa?

    Unele povestiri se plasează temporal în trecutul indefinit prin sintagma „a fost odată” - cineva sau ceva. După care subiectul se dezvoltă între natural și supranatural, ca unul care poate fi asimilat. În teologia creștină lucrurile încep de la minimul „a fost odată Cineva singur”. Nu se pleacă de la nimeni și nici de la toate personajele, ca existente. În primă abordare, pare o construcție epică verosimilă, cu rezonanță în gândirea omenească. Orice lucru din experiența umană se dezvoltă de la simplu la complicat. Dar ce garanție avem că lucrurile stau la fel cu Creatorul și Creația sa, că nu proiectăm asupra realității Întregului un model subiectiv din experiența noastră limitată? Un Dumnezeu inițial singur, care creează treptat tot ce există până astăzi, într-o ordine anume, până la om...

    Conceptul teologic de „Dumnezeu singur” este aproape universal în creștinism, indiferent de numărul de persoane care se consideră că alcătuiesc Divinitatea. Dar este în același timp – și acesta este motivul pentru care scriu această postare – un concept imposibil, fiind în sine un paradox. Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu, decât în raport cu adoratori. Dacă are însă adoratori, nu este singur. Deci nu există Dumnezeu singur! La fel, nu poate fi înțeles ca Atotputernic, Creator, Dragoste și altele, dacă nu există alte ființe raționale, pe care să le fi creat și pe care să le iubească.

    Atunci ce a fost Dumnezeu înainte de a avea/profesa aspectul/funcția de Dumnezeu/Creator? Un Anonim latent, înconjurat de nimic? Din observație vedem că astăzi există ceva, creația, în loc să nu existe nimic. Corolarul? Dacă Dumnezeu este etern ca atare, adică Dumnezeu și Creator, atunci creația este din eternitate, prezența ei în paralel cu cea a lui Dumnezeu fiind cerută de aceste atribute ale lui. Și invers, dacă a existat un timp la care a început să creeze, atunci Dumnezeu, Creatorul, definit prin aceste atribute, are un început.

    Așa cum se vede, alternativa logică este existența creației din aceeași eternitate cu Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că nu (mai) este creație, conform termenului, sau că nu este creată de Dumnezeu. Nici nu înseamnă că Dumnezeu, din acea eternitate și până în prezentul nostru, nu mai creează, adăugând la ea. Este, de asemenea, ușor de înțeles că „partea” din creație care există din eternitate, este infinită – dacă Dumnezeu există de un timp infinit și creează de atunci. În fapt, pentru că nu putem determina în gândirea noastră temporală ce este exact trecutul, eternitatea trecută, ce rezultă de aici este că relația Creator-creație, în mod prudent pentru noi, este în primul rând una cauzală, nu temporală. Într-adevăr, dacă ar fi temporală, cum se presupune în teologia creștină, dacă un Creator latent ar fi început să creeze cândva fiinţe raţionale, atunci există, așa cum am văzut, un anterior, când el nu a creat, când a fost singur și astfel ne-Dumnezeu! Întrucât acest „anterior” este etern pentru mintea noastră (în realitate este punctual, fiind atemporal), alternativa logică este că Dumnezeu nu a început să creeze, ci creează dintotdeauna. (Eternitatea trecută, fiind percepută subiectiv ca infinită, nu se poate termina, ca Dumnezeu să înceapă să creeze, la un anumit moment în timp).

    Paradoxul „Dumnezeului singur” poate fi evaluat și etic – prin dilema pe care o ridică: Dacă Dumnezeu a fost singur o eternitate, deși se putea înconjura cu ființe raționale, este personificarea egoismului. Dacă a început cândva să creeze, motivat de altruism să împartă viața și fericirea cu alții, este sau a devenit personificarea iubirii. Dar Dumnezeu biblic nu se schimbă în principiile morale, nu poate trece de la egoism la iubire.

    Există în acest caz ființe raționale create, dăinuind din eternitate?

    Biblia începe cu cuvintele „La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul” (Gen. 1:1). Dar acest început este unul local, legat de om și mediul lui. Întrucât Cel ce a creat este numit Dumnezeu, este de presupus că avea închinători la acel timp, probabil cei numiți generic „noi” în expresia „să facem om după chipul nostru” (Gen. 1:26; 3:22). Există însă puține informații despre aceste ființe raționale, altele decât oamenii, cum ar fi numărul, vârsta sau natura lor. Nu putem decât să inferăm, într-un mod onorabil pentru Dumnezeu, că un număr infinit dintre aceste ființe există din eternitate! Pentru că este imposibil să fi fost odată un Dumnezeu singur...

Duhul care ’pledează cu suspine’

    Întotdeauna am admis că în argumentările lui Pavel sunt „unele lucruri greu de înțeles”, care ar putea fi „sucite”, ca să-l citez foarte exact pe Petru (2 Pe 3:16). ’Duhul care pledează cu suspine negrăite’, despre care vorbește Pavel, ar putea fi printre acele lucruri. Cuvintele în discuție se găsesc în epistola către Romani:

    „În acest sens și duhul vine în ajutorul inabilității noastre: căci nu știm să ne rugăm cum trebuie. Dar chiar duhul pledează pentru noi cu suspine negrăite. Cel ce cercetează inimile ştie însă care este năzuința duhului” (8:26, 27).

    Nu are rost să spun că m-am întrebat mereu cum face duhul sfânt acest lucru, și de ce ar scoate suspine neexprimate, în loc să folosească cuvinte sau să acționeze în alt mod direct. Nefiind trinitarian (am scris duhul cu minuscule), am acceptat cuvintele lui Pavel ca pe o construcție literară pentru expresivitatea mesajului – aici personificarea. Duhul ’pledează, suspină, năzuiește’, la fel cum „vântul suflă încotro vrea” (Ioan 3:8)

    A venit însă ziua să examinez mai atent contextul în care apar aceste cuvinte și să constat cu surpriză că nu e în discuție duhul lui Dumnezeu (persoană sau forță), ci duhul omului, sinele său interior ca forță pozitivă. Iată care au fost raționamentele imediate:

• Duhul omului (și acțiunea lui motivantă spre viață, ca opusă influenței spre moarte a cărnii) este tema întregului capitol (vezi 8:6), iar în contextul mai apropiat duhul este menționat ca atare la versetul 16. „Chiar duhul [primit] mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.
• Fiii sunt și moștenitori ai gloriei promise, astfel și asociați ai lui Mesia (17, 18), iar în legătură cu ’eliberarea din robia stricăciunii’ există o promisiune veche (Gen 3:15). „Creația așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (19), „toată creația suspină” (22), „și noi [fiii, sămânța promisă]... suspinăm în noi, așteptând înfierea” (23), „așteptăm cu răbdare” (24). ’În noi’ înseamnă în duhul nostru.
• Acum, după ce a spus că duhul nostru mărturisește, că atât creația cât și fiii, în timp ce așteaptă cu o dorință înfocată, suspină, și o fac în duhul lor („suspinăm în noi”), Pavel ajunge la cuvintele cheie: „În acest sens și duhul vine în ajutorul inabilității noastre: căci nu știm să ne rugăm cum trebuie. Dar chiar duhul pledează pentru noi cu suspine negrăite” (26). Poate ”traduce” Dumnezeu aceste suspine nearticulate ale duhului, în fapt intenția inimii noastre?
• „Cel care cercetează inimile știe însă care este năzuința duhului” (27a). Este evident din această ultimă precizare că Pavel vorbește despre suspinul nearticulat din inima omului, care este acceptat de Dumnezeu ca transmițând năzuința, intenția sau gândirea lui.

    Desigur, discuția ar putea fi extinsă, este loc de critică textuală, fiind de spus ceva despre evoluția lecțiunii în manuscrise, ca și despre implicațiile teologice, dar nu am intenționat mai mult acum decât să notez o observație care m-a surprins recent. Voi căuta să văd dacă există versiuni biblice și comentarii ale erudiților care să fi atras atenția și după caz voi reveni.

Clement, Stromata, VII:7, aprox. 198 - 203 e.n., despre creștinul pios:     Dar el nu folosește rugăciunea cu cuvinte în gura sa; după ce a învățat să ceară Domnului ce se cuvine. În orice loc astfel, dar nu formal și vizibil pentru mulțime, el se va ruga. În timp ce este în mers, în conversație, când tace, când este angajat în lectură și în acțiuni cu mintea, se va ruga în orice situație. Dacă doar formează gândul în camera secretă a sufletului său și îl cheamă pe Tatăl "cu suspine negrăite", El este aproape, este lângă el, pe când încă vorbește.

Autoritatea lui Iacov

    Nu o dată am simțit că există o anumită disparitate în canonul NT în ce privește cărțile incluse. Dacă biserica primară a început cu creștinii evrei conduși de cei doisprezece, de ce scrierile acestora ocupă un loc atât de modest în canon, în comparație cu scrierile lui Pavel?

    Mai recent am devenit conștient de existența unui conflict între Pavel și Iacov pe marginea Legii și circumciziei, conflict care a dus, se pare, la o sciziune în biserica timpurie. De asemenea, am reperat semnalele unor bibliști care îi suspectează pe creștinii paulini de mai târziu că au estompat realitatea istorică în canon, diminuând rolul jucat de biserica iudaică din Ierusalim, în primul rând rolul lui Iacov.

    Motivele ar fi putut fi multiple dar, dincolo de cele apologetice (creștinii evrei, ebioniții, au devenit în timp eretici pentru teologia simplă la care ar fi rămas), a fost probabil dorința de a se accentua distanța și independența bisericii de iudaism, într-o lume romană în care antisemitismul era regula.

    Pe acest fond este, cred, mai mult decât oportună o retrospectivă istorică a rolului jucat de Iacov. În acest sens am găsit un material relevant și echilibrat ca întindere într-un document (The Problem with Paul) de la http://www.onlinechurch.com.au. Lectură plăcută!

    Iacov, fratele după mamă al lui Cristos, a fost un om important în Biserica timpurie. O cercetare atentă scoate la lumină că nu a existat autoritate mai mare decât Iacov în biserica primară, după plecarea lui Isus. Diverse surse creștine timpurii îl prezintă pe Iacov ca episcop al Ierusalimului, ales de apostoli la porunca lui Isus.

    Eusebiu din Cezareea (260-340 e.n.), arhiepiscop în timpul lui Constantin, spune în Istoria bisericească că Iacov a fost “fratele Domnului, ales de către apostoli la tronul episcopal din Ierusalim” (E.H. 2.23).

    După Evanghelia lui Toma discipolii, știind că Isus va pleca în curând de la ei, l-au întrebat cine îi va conduce. “Și Isus le-a spus: ‘Ori de unde veți veni, mergeți la Iacov cel Drept, din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul’” (Coptic logion 12).

    In Palestina, Epifanie, episcop de Salamina (315-404 e.n.), a avut acces la scrieri despre care spune că erau numite Anabathmoi Jacobou (‘Ascensiunile lui Iacov’) și Evanghelia evreilor (folosită de creștinii evrei de la început, numiți ebioniți sau ‘săracii’), în prezent ambele pierdute. Din acestea aflăm că “odată, în timpul unei secete, el [Iacov] și-a ridicat mâinile spre Cer și s-a rugat, și deodată Cerul a trimis ploaie... Astfel că nu l-au mai numit cu numele lui, ci numele lui a fost mai degrabă Cel Drept [în ebraică, 'Țadik'].

    “Numai lui Iacov i-a fost permis să intre o dată pe an în Sfânta Sfintelor [sanctuarul cel mai interior al Templului], fiindcă era un nazireu și înrudit cu preoția. Căci Maria a fost înrudită în două feluri cu Elisabeta [mama lui Ioan Botezătorul], iar Iacov era un membru distins al preoției, pentru că cele două triburi erau singurele legate unul de altul, tribul regal de cel preoțesc” (Panarion 30).

    El povestește că ‘Ascensiunile lui Iacov’ trata despre discursurile pe care acesta le-a ținut maselor la Templul din Ierusalim și spune că Iacov era “primul căruia Domnul îi incredințase tronul său pe pământ”.

    Ieronim (342-420 e.n.), care și-a bazat cunoștințele pe Hegesippus, Clement din Alexandria și istoricul evreu Iosefus, confirmă acest lucru în lucrarea lui Viața unor oameni iluștri, cap. 2, spunând că “doar el [Iacov] se bucura de privilegiul de a intra în Sfânta Sfintelor deoarece, în realitate el nu purta haine de lâna, ci numai de in și mergea singur în Templu și se ruga în favoarea poporului, așa încât genunchii lui ajunseseră cunoscuți ca având asprimea celor de camilă”, și că după ce a murit Isus el “a fost numit imediat de către Apostoli episcop de Ierusalim”.

    Evreul creștin din Palestina, Hegesippus (100-180 e.n.), din ale cărui cinci cărți despre istoria Bisericii timpurii au supraviețuit doar porțiuni în pasajele citate de Eusebiu, ne spune că “au existat mulți cu numele Iacov, dar că acesta… fratele Domnului… a fost Sfânt de la nașterea lui. Toți, începând din timpul Domnului până la noi, l-au numit Cel Drept”, și că „[din] cauza Dreptății lui fără egal a fost numit Cel Drept și Oblias”, cel din urmă fiind un cuvânt straniu pe care îl descrie ca însemnând „Bastionul Poporului și Dreptate” (E.H. 2.23); pentru Epiphanius cuvântul înseamnă „Zid”; pentru Eusebiu „Protecția Poporului”.

    Reglementările Apostolice Siriene, din secolul al doilea, ne spune că Iacov a fost „fratele lui Cristos după carne… și episcop numit al Ierusalimului de către Domnul însuși” (8.35).

    Într-un alt pasaj, care a supraviețuit numai în scrierile lui Eusebiu, Clement din Alexandria (150-215 e.n.) ne spune că ‘darul cunoștinței’ a fost împărtășit de Isus lui „Iacov cel Drept, lui Ioan și lui Petru” și că aceștia, la rândul lor, l-au tramsmis celorlalți apostoli, iar ei la cei Șaptezeci dintre care Barnaba era unul” (E.H. 2.1).

    Clement din Roma (30-97 CE), sau cineva presupus a fi el, își adresează scrisoarea din Omiliile Pseudo-Clementine lui „Iacov… Episcopul Episcopilor, care cârmuiește Ierusalimul, Sfânta Adunare a evreilor și Adunările de pretutindeni”, după cum face și Petru în Omiliile lui epistolare.

    Chiar Iosefus (37-96 CE), care n-a fost creștin, în sensul în care înțelegem noi acest lucru, dar care a fost contemporan cu Iacov, știe despre el și chiar accentuează că evreii au crezut că moartea lui Iacov a fost motivul pentru care a căzut Ierusalimul: „Aceste lucruri [Revolta și distrugerea care a urmat a Ierusalimului de către romani] li s-au întâmplat evreilor ca răzbunare pentru Iacov cel Drept, care a fost un frate al lui Isus, cel cunoscut ca și Cristos, căci el, deși era cel mai Drept dintre oameni, evreii l-au omorât”. Acest pasaj, remarcat și de Origen (185-254 e.n.) și de Ieronim, există numai în Istoria bisericească a lui Eusebiu, Comentariul la Galateni al lui Ieronim și scrisoarea lui Origen (Contra Celsus 1.47). În mod interesant, NU MAI EXISTĂ ÎN NICI UN MANUSCRIS PE CARE ÎL AVEM DE LA IOSEFUS. Comentând asupra pasajului, Eusebiu spune: “Iacov trebuie să fi fost un om atât de remarcabil și de general apreciat pentru Dreptate, încât chiar și cei mai inteligenți dintre evrei au perceput că acesta a fost motivul pentru care martirajul lui a fost imediat urmat de asediul Ierusalimului” (E.H. 2.23). Aceasta contrazice punctul de vedere creștin că templul a căzut din cauza profeției și morții lui Isus, după cum Origen este pe deplin conștient și se străduiește să ‘corecteze’ în Contra Celsus. Tot el ne spune că “fapt uimitor este că, deși el [Iosefus] nu l-a acceptat pe Isus ca și Cristos, a dat totuși mărturie că Dreptatea lui Iacov a fost atât de mare… încât mulțimea a crezut că a suferit aceste lucruri din cauza [lui]” (Commentariu la Matei, 10.17).

    La rândul lui, Ieronim scrie în Viața unor oameni iluștri: “Tot Iosefus consemnează tradiția că acest Iacov a fost de o așa Sfințenie și reputație în mijlocul poporului încât s-a crezut despre distrugerea Ierusalimului că s-a întâmplat din cauza morții lui”, iar într-un Comentariu că “Atât de Sfânt era Iacov, încât oamenii încercau să-i atingă franjurile hainei lui” (Comentariu la Galateni 1:19). Acestea erau ciucurii despre care era poruncit să fie purtați de evreii care respectau Legea, în Numeri 15:38, așa încât „să vă uitați la [ei] și să vă aduceți aminte toate poruncile Domnului, ca să LE ÎMPLINIȚI”.

    „Din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul”, „Sfânt de la nașterea lui”, „Cel Drept”, „Bastionul Poporului”, Ierusalimul căzând „din cauza morții lui”… Acestea sunt cuvinte puternice, greu de ignorat și în concordanță cu ce SPUN TOATE SURSELE DESPRE EL. Este important să punctăm că sursele disponibile nu-l prezintă pe Iacov doar Capul „creștinismului”, ci CONDUCĂTORUL EVREIESC POPULAR AL ZILELOR LUI, cel numit Țadik (Cel Drept), prin excelență, a cărui moarte a adus prăbușirea Ierusalimului, în ton cu noțiunea din Proverbele (10:25) și Cabala (Țohar 1.59b) că „Țadik este Temelia” și „Stâlpul care susține lumea”. Pavel înțelege conceptul când spune în Galateni că se suie la Ierusalim ca să-i întâlnească pe „Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi” (Gal. 2:9).

Identitatea discipolului iubit

    Dând câteva clicuri prin paginile lui J. Tabor, și fără să-i citesc cartea, am dat peste o argumentare cu o concluzie la care nu m-am gândit până acum în legătură cu identitatea discipolului iubit de Isus. Ups! Nu este tânărul-bătrânul Ioan, scriitorul Evangheliei ce-i poartă numele?

    În loc să rezum și mai mult rezumatul pe care-l face el, poate e mai bine să-l citez întegral…

The Identity of the Beloved Disciple | 6 Iulie 2006 | Autor: James Tabor

    În The Jesus Dynasty sugerez că personajul enigmatic din Evanghelia lui Ioan, descris ca „discipolul pe care-l iubea Isus”, sau mai uzual „discipolul iubit”, nu este altul decât Iacov, fratele lui Isus. Acesta este acel apropiat nenumit cu numele, care „stătea la masă la pieptul lui Isus” la ultima cină, și căruia Isus îi transferă grija pentru mama sa, Maria. Tot el pare să fie și „martorul ocular” pe care se bazează tradițiile încorporate în Evanghelia lui Ioan (21:24).

    Punctul de vedere tradițional – cum că discipolul iubit era apostolul pescar Ioan, unul din fiii lui Zebedei, poate fi găsit în istorie începând de la Irineu (c. 180 AD). De-a lungul secolelor au fost propuși diferiți alți candidați, inclusiv un alt Ioan cunoscut drept „cel Bătrân”, Lazăr și Maria Magdalena. Mai recent, am întâlnit chiar speculații pe web, evident inspirate de fenomenul Codul Davinci, că discipolul iubit ar fi fost un „fiu” nenumit al lui Isus, a cărui identitate a fost necesar să fie ascunsă. Unii învățați l-au considerat doar o construcție literară reprezentând „discipolul ideal”, fără o identitate concretă. James Charlesworth examinează toate posibilitățile în cartea sa The Beloved Disciple (Discipolul iubit) și în final argumentează că a fost apostolul Toma.

    Evanghelia lui Ioan îl menționează pe discipolul iubit în numai patru scene, toate la sfârșitul povestirii lui: la ultima cină, la cruce, la mormântul gol și la Marea Galileii după învierea lui Isus. Fiindcă nu este amintit mai devreme, avem chiar foarte puține de la care să pornim. Iată pasajele în traducerea NTR (în original RSV) :

• Ioan 13:23-25: Unul dintre ucenicii Lui, cel pe care-l iubea Isus, stătea la masă sprijinit de pieptul lui Isus. Simon Petru i-a făcut semn să-L întrebe pe Isus cine este cel despre care vorbeşte. Ca urmare, în timp ce stătea la masă sprijinit de pieptul lui Isus, el L-a întrebat: – Doamne, cine este?
• Ioan 19:26, 27, 34, 35: Când Isus a văzut-o pe mama Lui şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea10, i-a zis mamei Sale: „Femeie, iată-l pe fiul tău!“. Apoi i-a zis ucenicului: „Iat-o pe mama ta!“ Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o acasă la el... ci unul dintre soldaţi I-a străpuns coasta cu suliţa; şi imediat a ieşit sânge şi apă. Cel ce a văzut lucrul acesta a depus mărturie şi mărturia lui este adevărată. Şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.
• Ioan 20:2-8: [Maria Magdalena] a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic, cel pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus!“ Atunci Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi s-au dus la mormânt. Cei doi au început să alerge împreună, dar celălalt ucenic a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Când s-a aplecat să se uite înăuntru, a văzut fâşiile de pânză întinse pe jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care îl urma, a ajuns şi el; a intrat în mormânt... Atunci celălalt ucenic, care ajunsese primul la mormânt, a intrat şi el...
• Ioan 21:1, 2, 7, 20-24: După aceea, Isus li S-a arătat din nou ucenicilor, la Marea Tiberiadei. Li S-a arătat astfel: Simon Petru, Toma – cel numit „Didimus“ –, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei şi alţi doi dintre ucenicii lui Isus, erau împreună... Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus i-a zis lui Petru: „Este Domnul!“ Auzind că este Domnul, Simon Petru şi-a pus haina pe el, pentru că era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare... Petru s-a întors şi l-a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care la cină stătuse la masă la pieptul lui Isus şi-L întrebase: „Doamne, cine este cel ce Te va trăda?“ Văzându-l, Petru L-a întrebat pe Isus: – Doamne, dar cu acesta ce va fi? Isus i-a răspuns: – Dacă vreau ca el să rămână până vin Eu, ce te priveşte pe tine?! Tu urmează-Mă! Din pricina aceasta a ieşit zvonul între fraţi că acel ucenic nu va muri. Dar Isus nu-i spusese că nu va muri, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până vin Eu, ce te priveşte pe tine?!“ Acesta este ucenicul care depune mărturie cu privire la aceste lucruri şi care a scris aceste lucruri. Şi ştim că mărturia lui este adevărată.

    Mai este posibil ca discipolul iubit să fie menționat în Ioan 18:15, deși nu îi este dată această denumire: „Simon Petru împreună cu un alt ucenic L-au urmat pe Isus. Acel ucenic era cunoscut marelui preot şi a intrat cu Isus în curtea marelui preot. Petru însă stătea afară, la poartă. Celălalt ucenic, care era cunoscut marelui preot, a ieşit afară, a vorbit cu portăreasa şi l-a adus pe Petru înăuntru”.

    Bazat pe aceste texte aș face precizările:

1. Discipolul iubit este un bărbat, nu o femeie. Și fiindcă Maria Magdalena ajunge la mormânt și apoi aleargă să le spună vestea despre mormântul gol lui Petru și acestui „alt ucenic”, pe care-l iubea Isus, acesta nu poate fi Maria Magdalena.
2. Toți cei menționați cu numele în Evanghelia lui Ioan, în mod special în aceste ultime capitole, 13-21, cel mai probabil nu pot fi discipolul iubit, din cauză că identitatea lui este acoperită, nu revelată printr-un nume. Aceasta înseamnă că îi putem elimina pe cei menționați în Ioan 21:1, 2, ca și pe Filip, Andrei și Iuda Iscarioteanu.
3. Dacă acceptăm că pasajul din Ioan 18:15 se referă la personajul nostru, discipolul iubit pare să aibă legături cu preoții, fiind în măsură să-i obțină lui Petru accesul în curtea casei marelui preot, cunoscând pe femeia de la poartă.
4. Discipolul iubit o ia în grija sa pe Maria, mama lui Isus, Isus fiind până la acest moment responsabil de familie, ca și fiu mai mare pe funcția de „cap al casei”. El este desemnat în mod oficial ca „fiu”, însemnând că trebuie să preia funcția de purtător de gijă față de familie, pe care Isus n-o mai putea îndeplini. Fie că scena de la cruce poate fi luată ca fapt istoric, fie că nu, eu cred că ea reflectă oricum o tradiție despre trecerea mamei lui Isus în grija unuia care a devenit „fiul” cu responsabilitate față de familie, inclusiv față de mama lui. El părăsise evident scena și cineva trebuia să-și asume conducerea în familie și să aibă grijă de mama lui.
5. Discipolul iubit este prezent la ultima cină și astfel, posibil unul dintre cei doisprezece. Pe baza lui Marcu cel puțin, pentru că Ioan nu specifică acest lucru, adică că masa comună a fost numai între Isus și cei doisprezece. Descrierea acestui discipol stând „sprijinit de pieptul lui Isus” la ultima cină, indică un loc onorat de apropiere și intimitate. Isus îi iubește pe toți discipolii săi, dar acest unul ocupă un loc special.

    Sunt convins că aceste tradiții din Evanghelia lui Ioan se referă la cineva real, nu la un personaj simbolic. Acesta ar trebui să ne fie cunoscut pe nume din alte pasaje și din tradițiile creștine timpurii. Dacă eliminăm personajele care apar cu numele în aceste capitole de la urmă ale Evangheliei, în special pe Lazăr, Simon Petru, Toma, Natanael, Filip și Andrei, pe Iacov și Ioan, cei doi fii ai lui Zebedei, și pe Iuda Iscarioteanu, cine mai rămâne?

    Dintre cei doisprezece apostoli este demn de notat că singurii care nu apar cu numele în Evanghelia lui Ioan sunt „celălalt” Iacov, „celălalt” Iuda, „celălalt” Simon și Matei. Isus are trei frați: Iacov, Simon și Iuda, precum și un al patrulea, Iosif. Cred că ar putea exista dovezi, după cum indic în carte, că Matei are și numele de Iosif. Această tăcere pare mai mult decât neprevăzută sau întâmplătoare.

    Dați fiind acești factori, părerea mea este că Iacov, fratele lui Isus, transpare drept cel mai bun candidat. El este cel care preia conducerea continuatorilor lui Isus. „Mama și frații” lui Isus sunt menționați în cartea Faptelor ca fiind în viață și împreună. A ne imagina un alt candidat îndeplinind acum funcția de intendent peste familie, cum ar fi Lazăr sau pescarul Ioan, este pur și simplu lipsit de sens - cu Iacov prezent și în funcția de conducător al comunității. În cartea mea aduc argumente că Iacov, fratele lui Isus, a fost unul dintre cei doisprezece și că se face referire la el drept „Iacov cel mic” sau „Iacov cel tânăr”, care are un frate numit Iose. Marcu îi numește pe „Iacov și Iose” drept cei doi frați mai mari ai lui Isus. Iacov, fratele lui Isus, este cunoscut de asemenea pentru orientarea lui preoțească, chiar dacă mama lui este din David, în cazul că genealogia din Luca este a ei. După cum dezbat în carte, acea linie genealogică are în ea o componentă importantă de sânge preoțesc/levitic, la fel cum Aaron s-a căsătorit cu Elișeva, prințesa de frunte din Iuda. Hegisippus ne spune că Iacov purta inul alb de preot și un fel de mitră, și că lui îi era permis să intre în sanctuarul interior al templului – probabil ca reprezentant al nazareenilor. De asemenea, avem tradiția din Evanghelia evreilor că Iacov a fost efectiv prezent la ultima cină și că Isus i-a înmânat un tip de „haină” care semnifica slujba sa preoțească.

    Cred că este foarte probabil că acea comunitate care a dat formă finală Evangheliei lui Ioan, după cum este indicat în Ioan 21:24, a avut acces la mărturii directe, provenind de la Iacov, fratele lui Isus. În mare măsură însă, la fel ca în cazul Evangheliei lui Toma, produsul final care a ajuns până la noi este considerabil expandat în direcții gnostice/dualiste și acoperit de o consistentă depunere teologică. Este demn de notat că și Evanghelia lui Toma îl evidențiază pe Iacov drept cel căruia Isus i-a transmis autoritatea sa, chiar dacă această lucrare, în forma ei prezentă, pare mult îndepărtată de perspectiva teologică a personajului istoric numit Iacov. Cred că același este cazul probabil și cu Evanghelia lui Ioan.

Dinastia lui Isus

Recenzia unei cărți interesante de la http://jesusdynasty.com/

Bazată pe analiza atentă a celor mai timpurii documente creștine și a unor descoperiri arheologice recente, The Jesus Dynasty oferă o interpretare îndrăzneață, inedită, a vieții lui Isus și a originilor creștinismului.

În The Jesus Dynasty (Dinastia lui Isus) eruditul biblic James Tabor ne aduce mai aproape decât oricând de personajul istoric Isus. După cum știm, Isus a fost fiul Mariei, o tânără care a rămas însărcinată înainte de căsătoria ei cu un bărbat pe nume Iosif. Evangheliile ne spun că Isus a avut patru frați și două surori, care toți au avut probabil un tată diferit de al lui. S-a alăturat unei mișcări mesianice inițiată de o rudă a lui, Ioan Botezătorul, pe care l-a considerat învățătorul lui și un mare profet. Ioan și Isus au împlinit împreună rolurile celor Doi Mesia care erau așteptați în acel timp, Ioan ca descendent preoțesc al lui Aaron și Isus ca descendent regal al lui David. Au predicat împreună venirea împărăției lui Dumnezeu. Mișcarea lor a fost una apocaliptică, care aștepta ca Dumnezeu să-și instaureze împărăția pe pământ, după cum este descris de către profeți. Cei doi mesia au trăit într-o vreme de tulburări, teritoriul istoric al lui Israel fiind ocupat de puternicul imperiu roman. În timpul vieții lui Isus au avut loc răzvrătiri violente ale evreilor împotriva Romei.

    Ioan și Isus au predicat aderența la Tora, legea mozaică. Dar misiunea lor s-a schimbat dramatic când Ioan a fost arestat și apoi ucis. După un timp de incertitudine, Isus a început să predice din nou în Galileea și a provocat autoritățile romane și pe colaboratorii acestora din Ierusalim. A numit un Consiliu de Doisprezece care să domnească peste cele douăsprezece triburi ale lui Israel, între care i-a inclus pe cei patru frați ai săi. După ce a fost crucificat de romani, Iacov, fratele lui – ”ucenicul iubit” – , a preluat conducerea Dinastiei lui Isus.

    Iacov, asemenea lui Ioan și Isus înaintea lui, s-a considerat un evreu credincios. Nici unul dintre ei n-a crezut că mișcarea lor a fost o religie nouă. Pavel este cel ce l-a transformat pe Isus și mesajul lui, prin lucrarea lui la națiuni, rupând-o cu Iacov și continuatorii lui Isus din Ierusalim și predicând un mesaj bazat pe propriile lui revelații, care avea să devină creștinismul. Isus a devenit un personaj a cărui umanitate a fost ascunsă; Ioan a devenit doar un predecesor al lui Isus; iar Iacov și ceilalți au fost nimic mai mult decât uitați.

    James Tabor a studiat pentru mai bine de treizeci de ani cele mai timpurii documente ale creștinismului care au supraviețuit, și a participat la imporante excavații arheologice în Israel. Pe acest fond, Tabor reconstruiește pentru noi mișcarea care a căutat izbăvirea spirituală, socială și politică a evreilor, mișcare condusă de o singură familie. The Jesus Dynasty oferă o versiune alternativă la originile creștinismului, una care ne duce mai aproape decât oricând de Isus, familia și continuatorii lui. Istorisirea este surprinzătoare și controversată, dar incitantă, așa cum numai o istorie de mult pierdută poate fi, când este în sfârșit recuperată.

    Aceasta este o carte care ne va schimba modul cum înțelegem unul dintre cele mai cruciale momente din istorie.

    James D. Tabor este conducătorul departamentului de studii religioase al Universității din Charlotte a Carolinei de Nord. Deține un doctorat în studii biblice de la Universitatea din Chicago și este expert în Manuscrisele de la Marea Moartă și origini creștine. Autorul câtorva cărți anterioare, el este consultat frecvent de către mass-media în aceste subiecte și a apărut în numeroase programe de televiziune și radio.
>

Alte recenzii ale cărții la Amazon.com sau Barnes&Noble

“Secretul mesianic” după J.C. O’Neill

(Sursa: Introspective Cogitations)


    Deși nu intenționez ca acest blog să devină prea concentrat pe chestiuni și probleme tehnice/critice ale breslei NT, o să mai insist un pic săptămâna asta. Răsfoiam în grabă prin lista de recenzii de cărți a lui Nick și am dat peste una despre cartea cu adevărat fascinantă a lui O’Neill, Who Did Jesus Think He Was? (Cine a crezut Isus că este?) Mi-a amintit de interesantul lui răspuns la așa numitul ”Secret mesianic”. Așa că, după ce am trecut din nou prin carte, mi-am zis să împărtășesc astăzi câteva gânduri despre ea (vezi și recenzia generală a lui Nick, cu care sunt în esență de acord).

    Îmi amintesc încă cât de exotic suna (mai ales din perspectivă fundamentalistă) să auzi pentru prima dată expresia ”secretul mesianic”. ”Uau! Ce?”, se exclama. Cum zic, tăcerea relativă a lui Isus în public față de calitatea lui de Mesia a dus la o paletă largă de cugetări erudite (și la sfârșitul a mai mult de unul sau doi copaci). Geza Vermes (în Jesus the Jew), de exemplu, a conchis că Isus nu s-a considerat nici măcar Mesia. Totuși, eroul nostru din această postare, J.C. O’Neill, este de altă părere și argumentează că este justificat să credem că Isus a făcut astfel, atât din cauza acțiunilor lui, cât și a ”insinuărilor” din spusele lui. El arată că în timp ce e posibil să nu fi existat un concept unitar despre Mesia în perioada NT, tema regalității davidice este prezentă în oricare dintre variantele în care era așteptat. Și așa cum observă despre Isus un alt bine-cunoscut învățat, Ed Sanders: ”Ce a pretins despre el, a fost egal cu a revendica regalitatea... a vorbit despre o împărăție; discipolii lui au așteptat să aibă un rol în aceasta; l-au considerat conducătorul lor; a fost crucificat pentru că a pretins că este rege” (fapt indicat de inscripție – acuzația plasată deasupra crucii; Jesus and Judaism, p. 322). Totuși, asta îl lasă pe O’Neill cu dilema să explice de ce a fost Isus atât de reticent să proclame direct, clar și public că este Mesia, dacă credea că este. Ca să dea un motiv satisfăcător pentru această enigmă, O’Neill postulează teoria sa despre ”Legea lui Mesia cel ascuns”.  O’Neill trece în revistă literatura și reține următoarele:

1.      Multe texte biblice erau înțelese mesianic, iar căutarea după ”tipuri” de Mesia a indicat că ”Mesia, imediat la venirea lui, va fi greu de identificat”. [p. 42]

2.      Un ”tip” de Mesia ar fi Regele David. Astfel O’Neill remarcă privațiunile pe care le-a suferit David, inclusiv perioadele în care a fost nevoit să rămână ”ascuns” cu Zifiții sau să scape și să se ascundă de propriul lui fiu, Absalom. Astfel, ”exact așa cum nu oricine în timpul lui David l-a recunoscut pe regele uns, tot așa când avea să vină mai marele David, nu va fi evident cine este”. [p. 43]

3.      Iosefus a raportat că  oamenii căutau și se uitau după ”semnele salvării”. Mai mult, el înregistrează activitatea a 12 bărbați diferiți care au acționat într-o ”manieră mesianică”. Totuși, frapant este, după cum remarcă O’Neill, că ”nici unul dintre ei nu este descris ca spunând că este rege, ci acest lucru este spus despre ei de către continuatorii lor”. [p. 44] De exemplu, Menahem Galileanul a înaintat spre Ierusalim ca un rege și a intrat în templu în robe regale.

4.      Dacă pentru a-l vedea pe ”Mesia cel ascuns” era necesar discernământ spiritual, un corolar era că Dumnezeu în cele din urmă îl va revela și declara în mod deschis.

    Pe baza acestor dovezi, O’Neill a sugerat ”ipoteza că exista în mod curent o lege evreiască care interzicea, sub amenințarea cu mortea, blasfemia prezumțioasă a oricărui om care își lua dreptul să spună că este Mesia, până ce Tatăl nu o făcea în mod limpede”. [p. 48] El susține că vedem reflectat acest lucru în Evangheliile NT, ex. Ioan 19:7 (Iudeii i-au răspuns [lui Pilat]: – Noi avem o lege şi potrivit cu legea aceasta el trebuie să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu). O’Neill punctează că ‘Fiul lui Dumnezeu’ era un titlu mesianic și nu ceva blasfemios în sine. Astfel argumentează că acest verstet arată că ’legea’ pe care o încălcase Isus a fost să  afirme el însuși că era Mesia. Mai departe, acest lucru pare să fie confirmat de Ioan 19:21 (Atunci conducătorii preoţilor iudeilor i-au zis lui Pilat: – Nu scrie: „Împăratul iudeilor“, ci: „El a zis: «Eu sunt Împăratul iudeilor!»“). După O’Neill, autoritățile evreiești ceruseră în realitate acuratețe în formularea acuzației de care era vinovat Isus: pentru că ’a spus’ sau ’a pretins’ că este Mesia. El crede că scriitorul Evangheliei a avut acces la informații exacte în legătură cu ’natura tehnică’ a acuzației. Cu toate acestea, O’Neill argumentează că Isus de fapt n-a călcat niciodată această lege.

    La prima impresie toate acestea par foarte posibile. Dar există un hop: în timpul procesului descris în Evanghelii, Isus pare să afirme în mod clar că este Mesia (‘Fiul lui Dumnezeu‘).O’Neill atribuie aceste afirmații directe intervenției unor scribi creștini de mai târziu. De exemplu, Marcu 14:61-63 în comparație cu Matei 26:64, 65:

·         Marcu:  Marele preot l-a întrebat din nou: – Eşti tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat? Isus a răspuns: – Sunt. Şi îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii şi venind cu norii cerului! Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a zis: – Ce nevoie mai avem de martori?!

·         Matei: Marele preot i-a zis: – ...să ne spui dacă Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu! Isus i-a răspuns: – Tu [o] spui. Dar vă zic că, de acum încolo, îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii şi venind pe norii cerului! Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a zis: – A blasfemiat! Ce nevoie mai avem de martori?!

    O’Neill evidențiază diferența considerabilă dintre ”sunt” și ”tu o spui”. În fapt, posibila rădăcină arameică pentru ”tu o spui” este ambiguă și poate însemna chiar ”nu” în context. Ca exemplu, spusele lui Rabbi Simeon cel Modest:

    Cine e mai important, tu sau marele preot? Rabbi Simeon a rămas tăcut. Rabbi Eliezer i-a zis: ”Înjosește-te și admite că câinele marelui preot este mai important decât tine”. Simeon a răspuns, ”Rabbi, tu ai zis-o” (tKel 1.1.6; see Vermes, p. 148).

    În plus, când Isus vorbește mai departe despre ’fiul omului’, nu se are în vedere neapărat pe sine. În fapt, când a exprimat fraza, a lăsat deschis dacă s-a referit la el însuși sau nu, ori dacă a folosit fraza ca să se refere la Mesia sau nu. Mai mult, O’Neill face apel la sugestia lui Vermes că ’fiul omului’ ar putea fi foarte bine o simplă perifrază pentru a spune ’mine’ sau ’eu’, mai degraba decât să aibă un sens mesianic direct. În contextul exprimărilor la o judecată, O’Neill segerează că Isus vorbește despre ’judecătorul ceresc’ și că nu face o referire directă la el însuși. Cuvintele au fost percepute însă de către marele preot ca o afirmație despre sine și aceasta l-a făcut vinovat pe Isus de blasfemie pentru încălcarea legii lui O’Neill’ referitoare la “Mesia cel ascuns”.

    Chiar dacă face din tăcerea relativă a lui Isus, în legătură cu calitatea lui de Mesia, o tăcere absolută în Evanghelii, trebuie admis că ipoteza lui O’Neill despre existența unei legi care interzicea în mod expres auto-declararea publică a calității de Mesia, are cu adevărat capacitate justificativă. Ea explică așa numitul ”secret mesianic” și de ce Isus a fost găsit vinovat de blasfemie la procesul său. În mod interesant, deși este de acord cu Vermes, că Isus n-a pretins niciodată în public că este Mesia, O’Neill, contra Vermes, folosește acest lucru ca dovadă că Isus de fapt credea el însuși că este Mesia! (Este acesta ultimul argument din tăcere?)

    În orice caz, în opinia mea, propunerea incredibil de imaginativă a lui O’Neill, este mai degrabă nesigură. Cel puțin lipsa totală de dovezi concrete în legătură cu o asemenea lege, face existența ei discutabilă. Mai mult, felul în care interpretează el dovezile biblice este forțat. Așa cum face peste tot în scrierile lui, când dovezile textuale sunt în contradicție, O’Neill pune dificultatea pe seama intervenției scribilor creștini de mai târziu. În plus, dacă există motive care să explice mai bine tăcerea relativă (nu absolută !) a lui Isus în Evanghelii, referitor la calitatea lui de Mesia, atunci legea ipotetică a lui O’Neill devine inutilă. Probabil ar putea fi sugerat un motiv mai puțin complicat și mai aplicabil.

    În contextul secolului întâi AD, orice pretenție mesianică purta conotații politice puternice. De fapt, ar fi invocat imagini de naționalism revoluționar, violent. Așa stând lucrurile, n-ar trebui să ne surprindă că Isus a evitat orice declarare directă, publică. Mai întâi, o asemenea declarare ar fi atras fără îndoială atenția autorităților, în sens negativ – care a fost exact situția care a dus până la urmă la crucificarea lui. Apoi, Isus pare să fi avut o perspectivă diferită în legătură cu ce implica calitatea de Mesia. Nu era calea revoluției sângeroase și a unei cruciade sfinte pentru a-l scăpa pe Israel de Roma sau a-l elibera din cătușele dușmanului. Mai degrabă, în lupta contra tiraniei, Isus, fiul lui David, nu doar că a ales armele rezistenței pasive – să parcurgă și mila a doua și să întoarcă celălalt obraz -, ci a intensificat și depășit chiar acest deziderat, insistând pe binecuvântarea și rugăciunea pentru cei care au blestemat și, în mod radical, pe iubirea dușmanilor. Această abordare este drastic diferită de cărarea părintelui său David, regele-războinic (comp. Ioan 6:15).  Mai mult, dacă Isus a fost considerat a fi un mesit, unul care a dus poporul în rătăcire (comp. Deut 13:6-8; 21:22-23; 11Q Temple 64:6-10) și care putea aduce mânia Romei asupra poporului, atunci acest fapt putea oferi suficiente motive autorităților evreiești să scape de el (comp. Ioan 11:46-53). Oricine strângea și atrăgea mulțimi mari, devenea automat suspect, atât pentru conducerea evreiască, cât și pentru cea romană. Nu este nevoie să postulăm o lege referitoare la ”Mesia cel ascuns”, ca să explicăm dorința autorităților de a-l vedea eliminat pe Isus.

    În final, O’Neill ne-a dat o explicație ingenioasă, captivantă, pentru ”secretul mesianic”, dar până la urmă neconvingătoare. (Întreaga carte este o lectură bună, deși am așteptat să-l văd spunând : ”O să demonstrez asta în capitolul următor” [dar n-o face]. Apoi în capitolul următor: ”Fiind demonstrat că...” [un pic cam frustrant!])

Al cui fiu este Cristosul? (II)

    Această postare este continuarea primei părți: Al cui fiu este Cristosul (I)

    Există o întreagă discuție critică (bazată pe unele carențe ale genealogiilor din Evanghelii), dacă Isus din Nazaret provenea sau nu din David, în accepția că tatăl biologic era Iosif. Unii susțin că nu, dar chiar dacă, asupra liniei de regi era un blestem de la Ieconia. Nici unul dintre urmașii acestui om nu urma să stea pe tron (Ier. 22:30; Mat.1:11). Deci dacă Isus a provenit din David prin linia regală, așa cum așteptau de fapt iudeii să vină Mesia, nu putea fi acel Mesia al tradiției, linia respectivă fiind respinsă de Dumnezeu de la începutul exilului babilonean.

    Putem presupune că Isus a fost conștient de această problemă pe care o avea interpretarea tradițională a iudeilor privitor la originea lui Mesia. Dar indiferent că el însuși era din David via Ieconia sau nu, din tribul lui Iuda sau nu, indiferent de posibila ignoranță sau prejudecată a iudeilor față de genealogia lui ca galileean, interpretarea pe care o dă Isus Psalmului 110 este inedită pentru cărturarii iudei:

    Cum atunci David, în duh, îl numește Domn... deci, dacă David îl numește Domn, cum este el fiul lui? (Matei 22:41-46)

    Regalitatea lui Mesia nu se bazează pe dreptul succesoral! Ceea ce îl califică pe orice israelit să fie un candidat viabil la slujba lui Mesia. Deci și pe Isus din Nazaret. Trebuie doar să intervină pentru binele poporului și să aibă o motivație bună, ca să atragă atenția lui Dumnezeu. Să se remarce ca ”fiul lui David” sau copia lui David, prin felul de a fi și a acționa. David era cunoscut și apreciat pentru că își punea în pericol viața pentru Israel cu ani înainte de a fi rege pe tron. Isus a acționat în același fel și a fost recunoscut curând, de discipolii lui și de mulțime, ca ”fiul lui David” (Mat. 9:35, 36; 21:9).

    La această discuție se poate adăuga și premisa că Mesia este, după profeție, rege și preot. Dacă regalitatea lui Mesia trebuie interpretată succesoral, atunci și preoția. David însă nu putea transmite genealogic dreptul la preoție, nefiind din Levi. Același lucru trebuie să-l spunem în acest caz și despre regalitate.

    De altfel, chiar același psalm mesianic 110, pe care îl folosește Isus ca argument în discuția cu fariseii, continuă ideea spunând că Mesia este ”preot în veac - după rânduiala lui Melhisedec” (v. 4). Este o discuție mai lungă ce include această ”rânduială”, dar în acest caz aparte, important este faptul că regele-preot NU este numit succesoral, nu depinde de genealogie. Melhisedec ”nu își avea genealogia din ei (fiii lui Levi)” (Evrei 7:6).

    Ajungem o dată în plus să găsim că Mesia este ales și numit direct de Dumnezeu, așa cum a fost prefigurat prin Melhisedec și David. Fără să conteze genealogia. Acesta era argumentul neinterpretabil al lui Isus.

Al cui fiu este Cristosul? (I)

    Din perspectiva cristologiei înalte de azi, Isus ar fi ridicat întrebarea pentru a atrage atenția asupra originii lui cerești - după tată. Dar din perspectiva modestă a evreilor sau a primilor creștini evrei? Care ar fi fost răspunsul scriptural la întrebarea lui Isus?

    Să ne amintim că Pavel a scris în sens adopționist că Cristosul, ieșit ”din sămânța lui David după carne”, este ”Fiu al lui Dumnezeu după spirit” (Rom. 1:3, 4). Aceste cuvinte nu ar lăsa loc diferențierii filiației în funcție de unul dintre părinți. Suntem provocați astfel să aruncăm o privire analitică asupra argumentului lui Isus, referitor la filiația lui Mesia. Matei consemnează dialogul:

    Pe când fariseii erau strânși la un loc, Isus i-a întrebat: "Ce gândiți voi despre Cristos? Al cui fiu este?" "Al lui David", i-au răspuns ei... (Matei 22:41-46)

    Răspunsul imediat a fost cel așteptat. Mesia descinde din David. Asta însemna pentru farisei atât filiația biologică cât și, mai mult, dreptul succesoral la tronul lui David. Putea fi greșită o asemenea interpretare tradițională?

    Și Isus le-a zis: ”Cum atunci David, în duh, îl numește Domn, zicând: "DOMNUL a zis Domnului meu: ”Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii tăi sub picioarele tale”?,

    A urmat o pauză de efect... Fariseii cunoșteau psalmii mesianici. Psalmul 110 era printre ei. Isus continuă spre concluzia evidentă:

    Deci, dacă David îl numește Domn, cum este el fiul lui?

    Mesia nu este un descendent al lui David! Trebuie să fi fost o argumentare neinterpretabilă, pentru că ”nimeni nu i-a putut răspunde un cuvânt”. Nu au existat obiecții imediate. ”Domnul meu” (adoni) era o expresie cunoscută în Vechiul Testament (195x), care stabilește categoric ordinea relației. În loc să fie mai mic, ca fiu al lui David, Mesia era mai mare, ca domn, adică ca suveran peste David.

    Întrucât și David era domn sau suveran, fiind rege (numit de alții adoni), Mesia este deci un rege peste rege, deasupra liniei de regi din Ierusalim, așa cum acești regi erau deasupra laicilor. Aceasta implică faptul că Mesia putea să nu descindă biologic din David sau, în sfârșit, că acest lucru nu era o condiție.

    Bine, acesta era argumentul, dar atunci cum era de înțeles clasica profeție mesianică despre ”Odrasla lui Isai”? Profetul scrisese cu secole înainte (Isaia 11:1):

    Apoi o Ramură va ieși din tulpina lui Isai și un Vlăstar din rădăcinile lui.

    În mod interesant, din aceste cuvinte se înțelege că Odrasla nu iese din David (rege), ci din Isai (ne-rege). Este un vlăstar ieșit direct de jos, de la rădăcină, ocolind linia regală deja crescută. Adică regalitatea lui Mesia se bazează pe Dumnezeu, (așa ca la David), nu pe dreptul dinastic (pe care l-a posedat Ionatan). În acest sens ”Isai” este un simbol profetic al lui Dumnezeu, din care crește noua regalitate, iar David (cel fără drept nativ la tron) un simbol al lui Mesia.

    La fel pare să indice Psalmul 2, unde Dumnezeu îl numește pe Mesia "regele Meu". Contextul indică un rege ales și instalat de El, după inima Lui, împotriva oricărei opoziții. Dacă nu are regalitatea succesorală, transmisă de un tată uman, atunci o are pe cea dată direct de Dumnezeu, în urma adopției ca fiu.

    ”Totuși eu am uns pe împăratul Meu peste Sion, muntele sfințeniei Mele... Tu ești fiul Meu; astăzi te-am născut. Cere-mi și-ți voi da popoarele de moștenire și marginile pământului în stăpânire” (v6-8)

    Sunt tot mai mulți erudiții care consideră în prezent expresia ”Fiul lui Dumnezeu” un titlu mesianic, cu originea în Psalmul 2. De altfel, în Evanghelii ”Fiul lui Dumnezeu” este folosit în apoziție evidentă cu titlul principal, Mesia. De exemplu, marele preot l-a întrebat pe Isus: ”Ești tu Cristosul, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 26:63). Așa cum am zice astăzi, în apoziție explicativă: ”Isus este Mesia, Cristosul”.

    Al cui fiu este Cristosul (II)