miercuri, 28 decembrie 2011

“Secretul mesianic” după J.C. O’Neill


(Sursa: Introspective Cogitations)


    Deși nu intenționez ca acest blog să devină prea concentrat pe chestiuni și probleme tehnice/critice ale breslei NT, o să mai insist un pic săptămâna asta. Răsfoiam în grabă prin lista de recenzii de cărți a lui Nick și am dat peste una despre cartea cu adevărat fascinantă a lui O’Neill, Who Did Jesus Think He Was? (Cine a crezut Isus că este?) Mi-a amintit de interesantul lui răspuns la așa numitul ”Secret mesianic”. Așa că, după ce am trecut din nou prin carte, mi-am zis să împărtășesc astăzi câteva gânduri despre ea (vezi și recenzia generală a lui Nick, cu care sunt în esență de acord).


    Îmi amintesc încă cât de exotic suna (mai ales din perspectivă fundamentalistă) să auzi pentru prima dată expresia ”secretul mesianic”. ”Uau! Ce?”, se exclama. Cum zic, tăcerea relativă a lui Isus în public față de calitatea lui de Mesia a dus la o paletă largă de cugetări erudite (și la sfârșitul a mai mult de unul sau doi copaci). Geza Vermes (în Jesus the Jew), de exemplu, a conchis că Isus nu s-a considerat nici măcar Mesia. Totuși, eroul nostru din această postare, J.C. O’Neill, este de altă părere și argumentează că este justificat să credem că Isus a făcut astfel, atât din cauza acțiunilor lui, cât și a ”insinuărilor” din spusele lui. El arată că în timp ce e posibil să nu fi existat un concept unitar despre Mesia în perioada NT, tema regalității davidice este prezentă în oricare dintre variantele în care era așteptat. Și așa cum observă despre Isus un alt bine-cunoscut învățat, Ed Sanders: ”Ce a pretins despre el, a fost egal cu a revendica regalitatea... a vorbit despre o împărăție; discipolii lui au așteptat să aibă un rol în aceasta; l-au considerat conducătorul lor; a fost crucificat pentru că a pretins că este rege” (fapt indicat de inscripție – acuzația plasată deasupra crucii; Jesus and Judaism, p. 322). Totuși, asta îl lasă pe O’Neill cu dilema să explice de ce a fost Isus atât de reticent să proclame direct, clar și public că este Mesia, dacă credea că este. Ca să dea un motiv satisfăcător pentru această enigmă, O’Neill postulează teoria sa despre ”Legea lui Mesia cel ascuns”.  O’Neill trece în revistă literatura și reține următoarele:
1.      Multe texte biblice erau înțelese mesianic, iar căutarea după ”tipuri” de Mesia a indicat că ”Mesia, imediat la venirea lui, va fi greu de identificat”. [p. 42]
2.      Un ”tip” de Mesia ar fi Regele David. Astfel O’Neill remarcă privațiunile pe care le-a suferit David, inclusiv perioadele în care a fost nevoit să rămână ”ascuns” cu Zifiții sau să scape și să se ascundă de propriul lui fiu, Absalom. Astfel, ”exact așa cum nu oricine în timpul lui David l-a recunoscut pe regele uns, tot așa când avea să vină mai marele David, nu va fi evident cine este”. [p. 43]
3.      Iosefus a raportat că  oamenii căutau și se uitau după ”semnele salvării”. Mai mult, el înregistrează activitatea a 12 bărbați diferiți care au acționat într-o ”manieră mesianică”. Totuși, frapant este, după cum remarcă O’Neill, că ”nici unul dintre ei nu este descris ca spunând că este rege, ci acest lucru este spus despre ei de către continuatorii lor”. [p. 44] De exemplu, Menahem Galileanul a înaintat spre Ierusalim ca un rege și a intrat în templu în robe regale.
4.      Dacă pentru a-l vedea pe ”Mesia cel ascuns” era necesar discernământ spiritual, un corolar era că Dumnezeu în cele din urmă îl va revela și declara în mod deschis.
    Pe baza acestor dovezi, O’Neill a sugerat ”ipoteza că exista în mod curent o lege evreiască care interzicea, sub amenințarea cu mortea, blasfemia prezumțioasă a oricărui om care își lua dreptul să spună că este Mesia, până ce Tatăl nu o făcea în mod limpede”. [p. 48] El susține că vedem reflectat acest lucru în Evangheliile NT, ex. Ioan 19:7 (Iudeii i-au răspuns [lui Pilat]: – Noi avem o lege şi potrivit cu legea aceasta el trebuie să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu). O’Neill punctează că ‘Fiul lui Dumnezeu’ era un titlu mesianic și nu ceva blasfemios în sine. Astfel argumentează că acest verstet arată că ’legea’ pe care o încălcase Isus a fost să  afirme el însuși că era Mesia. Mai departe, acest lucru pare să fie confirmat de Ioan 19:21 (Atunci conducătorii preoţilor iudeilor i-au zis lui Pilat: – Nu scrie: „Împăratul iudeilor“, ci: „El a zis: «Eu sunt Împăratul iudeilor!»“). După O’Neill, autoritățile evreiești ceruseră în realitate acuratețe în formularea acuzației de care era vinovat Isus: pentru că ’a spus’ sau ’a pretins’ că este Mesia. El crede că scriitorul Evangheliei a avut acces la informații exacte în legătură cu ’natura tehnică’ a acuzației. Cu toate acestea, O’Neill argumentează că Isus de fapt n-a călcat niciodată această lege.
    La prima impresie toate acestea par foarte posibile. Dar există un hop: în timpul procesului descris în Evanghelii, Isus pare să afirme în mod clar că este Mesia (‘Fiul lui Dumnezeu‘).O’Neill atribuie aceste afirmații directe intervenției unor scribi creștini de mai târziu. De exemplu, Marcu 14:61-63 în comparație cu Matei 26:64, 65:
·         Marcu:  Marele preot l-a întrebat din nou: – Eşti tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat? Isus a răspuns: – Sunt. Şi îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii şi venind cu norii cerului! Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a zis: – Ce nevoie mai avem de martori?!
·         Matei: Marele preot i-a zis: – ...să ne spui dacă Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu! Isus i-a răspuns: – Tu [o] spui. Dar vă zic că, de acum încolo, îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii şi venind pe norii cerului! Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a zis: – A blasfemiat! Ce nevoie mai avem de martori?!
    O’Neill evidențiază diferența considerabilă dintre ”sunt” și ”tu o spui”. În fapt, posibila rădăcină arameică pentru ”tu o spui” este ambiguă și poate însemna chiar ”nu” în context. Ca exemplu, spusele lui Rabbi Simeon cel Modest:
    Cine e mai important, tu sau marele preot? Rabbi Simeon a rămas tăcut. Rabbi Eliezer i-a zis: ”Înjosește-te și admite că câinele marelui preot este mai important decât tine”. Simeon a răspuns, ”Rabbi, tu ai zis-o” (tKel 1.1.6; see Vermes, p. 148).
    În plus, când Isus vorbește mai departe despre ’fiul omului’, nu se are în vedere neapărat pe sine. În fapt, când a exprimat fraza, a lăsat deschis dacă s-a referit la el însuși sau nu, ori dacă a folosit fraza ca să se refere la Mesia sau nu. Mai mult, O’Neill face apel la sugestia lui Vermes că ’fiul omului’ ar putea fi foarte bine o simplă perifrază pentru a spune ’mine’ sau ’eu’, mai degraba decât să aibă un sens mesianic direct. În contextul exprimărilor la o judecată, O’Neill segerează că Isus vorbește despre ’judecătorul ceresc’ și că nu face o referire directă la el însuși. Cuvintele au fost percepute însă de către marele preot ca o afirmație despre sine și aceasta l-a făcut vinovat pe Isus de blasfemie pentru încălcarea legii lui O’Neill’ referitoare la “Mesia cel ascuns”.
    Chiar dacă face din tăcerea relativă a lui Isus, în legătură cu calitatea lui de Mesia, o tăcere absolută în Evanghelii, trebuie admis că ipoteza lui O’Neill despre existența unei legi care interzicea în mod expres auto-declararea publică a calității de Mesia, are cu adevărat capacitate justificativă. Ea explică așa numitul ”secret mesianic” și de ce Isus a fost găsit vinovat de blasfemie la procesul său. În mod interesant, deși este de acord cu Vermes, că Isus n-a pretins niciodată în public că este Mesia, O’Neill, contra Vermes, folosește acest lucru ca dovadă că Isus de fapt credea el însuși că este Mesia! (Este acesta ultimul argument din tăcere?)
    În orice caz, în opinia mea, propunerea incredibil de imaginativă a lui O’Neill, este mai degrabă nesigură. Cel puțin lipsa totală de dovezi concrete în legătură cu o asemenea lege, face existența ei discutabilă. Mai mult, felul în care interpretează el dovezile biblice este forțat. Așa cum face peste tot în scrierile lui, când dovezile textuale sunt în contradicție, O’Neill pune dificultatea pe seama intervenției scribilor creștini de mai târziu. În plus, dacă există motive care să explice mai bine tăcerea relativă (nu absolută !) a lui Isus în Evanghelii, referitor la calitatea lui de Mesia, atunci legea ipotetică a lui O’Neill devine inutilă. Probabil ar putea fi sugerat un motiv mai puțin complicat și mai aplicabil.
    În contextul secolului întâi AD, orice pretenție mesianică purta conotații politice puternice. De fapt, ar fi invocat imagini de naționalism revoluționar, violent. Așa stând lucrurile, n-ar trebui să ne surprindă că Isus a evitat orice declarare directă, publică. Mai întâi, o asemenea declarare ar fi atras fără îndoială atenția autorităților, în sens negativ – care a fost exact situția care a dus până la urmă la crucificarea lui. Apoi, Isus pare să fi avut o perspectivă diferită în legătură cu ce implica calitatea de Mesia. Nu era calea revoluției sângeroase și a unei cruciade sfinte pentru a-l scăpa pe Israel de Roma sau a-l elibera din cătușele dușmanului. Mai degrabă, în lupta contra tiraniei, Isus, fiul lui David, nu doar că a ales armele rezistenței pasive – să parcurgă și mila a doua și să întoarcă celălalt obraz -, ci a intensificat și depășit chiar acest deziderat, insistând pe binecuvântarea și rugăciunea pentru cei care au blestemat și, în mod radical, pe iubirea dușmanilor. Această abordare este drastic diferită de cărarea părintelui său David, regele-războinic (comp. Ioan 6:15).  Mai mult, dacă Isus a fost considerat a fi un mesit, unul care a dus poporul în rătăcire (comp. Deut 13:6-8; 21:22-23; 11Q Temple 64:6-10) și care putea aduce mânia Romei asupra poporului, atunci acest fapt putea oferi suficiente motive autorităților evreiești să scape de el (comp. Ioan 11:46-53). Oricine strângea și atrăgea mulțimi mari, devenea automat suspect, atât pentru conducerea evreiască, cât și pentru cea romană. Nu este nevoie să postulăm o lege referitoare la ”Mesia cel ascuns”, ca să explicăm dorința autorităților de a-l vedea eliminat pe Isus.
    În final, O’Neill ne-a dat o explicație ingenioasă, captivantă, pentru ”secretul mesianic”, dar până la urmă neconvingătoare. (Întreaga carte este o lectură bună, deși am așteptat să-l văd spunând : ”O să demonstrez asta în capitolul următor” [dar n-o face]. Apoi în capitolul următor: ”Fiind demonstrat că...” [un pic cam frustrant!])

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Al cui fiu este Cristosul? (II)


    Această postare este continuarea primei părți: Al cui fiu este Cristosul (I)
    Există o întreagă discuție critică (bazată pe unele carențe ale genealogiilor din Evanghelii), dacă Isus din Nazaret provenea sau nu din David, în accepția că tatăl biologic era Iosif. Unii susțin că nu, dar chiar dacă, asupra liniei de regi era un blestem de la Ieconia. Nici unul dintre urmașii acestui om nu urma să stea pe tron (Ier. 22:30; Mat.1:11). Deci dacă Isus a provenit din David prin linia regală, așa cum așteptau de fapt iudeii să vină Mesia, nu putea fi acel Mesia al tradiției, linia respectivă fiind respinsă de Dumnezeu de la începutul exilului babilonean.
    Putem presupune că Isus a fost conștient de această problemă pe care o avea interpretarea tradițională a iudeilor privitor la originea lui Mesia. Dar indiferent că el însuși era din David via Ieconia sau nu, din tribul lui Iuda sau nu, indiferent de posibila ignoranță sau prejudecată a iudeilor față de genealogia lui ca galileean, interpretarea pe care o dă Isus Psalmului 110 este inedită pentru cărturarii iudei:
    Cum atunci David, în duh, îl numește Domn... deci, dacă David îl numește Domn, cum este el fiul lui? (Matei 22:41-46)
    Regalitatea lui Mesia nu se bazează pe dreptul succesoral! Ceea ce îl califică pe orice israelit să fie un candidat viabil la slujba lui Mesia. Deci și pe Isus din Nazaret. Trebuie doar să intervină pentru binele poporului și să aibă o motivație bună, ca să atragă atenția lui Dumnezeu. Să se remarce ca ”fiul lui David” sau copia lui David, prin felul de a fi și a acționa. David era cunoscut și apreciat pentru că își punea în pericol viața pentru Israel cu ani înainte de a fi rege pe tron. Isus a acționat în același fel și a fost recunoscut curând, de discipolii lui și de mulțime, ca ”fiul lui David” (Mat. 9:35, 36; 21:9).
    La această discuție se poate adăuga și premisa că Mesia este, după profeție, rege și preot. Dacă regalitatea lui Mesia trebuie interpretată succesoral, atunci și preoția. David însă nu putea transmite genealogic dreptul la preoție, nefiind din Levi. Același lucru trebuie să-l spunem în acest caz și despre regalitate.
    De altfel, chiar același psalm mesianic 110, pe care îl folosește Isus ca argument în discuția cu fariseii, continuă ideea spunând că Mesia este ”preot în veac - după rânduiala lui Melhisedec” (v. 4). Este o discuție mai lungă ce include această ”rânduială”, dar în acest caz aparte, important este faptul că regele-preot NU este numit succesoral, nu depinde de genealogie. Melhisedec ”nu își avea genealogia din ei (fiii lui Levi)” (Evrei 7:6).
    Ajungem o dată în plus să găsim că Mesia este ales și numit direct de Dumnezeu, așa cum a fost prefigurat prin Melhisedec și David. Fără să conteze genealogia. Acesta era argumentul neinterpretabil al lui Isus.

joi, 22 decembrie 2011

Al cui fiu este Cristosul? (I)

    Din perspectiva cristologiei înalte de azi, Isus ar fi ridicat întrebarea pentru a atrage atenția asupra originii lui cerești - după tată. Dar din perspectiva modestă a evreilor sau a primilor creștini evrei? Care ar fi fost răspunsul scriptural la întrebarea lui Isus?
    Să ne amintim că Pavel a scris în sens adopționist că Cristosul, ieșit ”din sămânța lui David după carne”, este ”Fiu al lui Dumnezeu după spirit” (Rom. 1:3, 4). Aceste cuvinte nu ar lăsa loc diferențierii filiației în funcție de unul din părinți. Suntem provocați astfel să aruncăm o privire analitică asupra argumentului lui Isus, referitor la filiația lui Mesia. Matei consemnează dialogul:
    Pe când fariseii erau strânși la un loc, Isus i-a întrebat: "Ce gândiți voi despre Cristos? Al cui fiu este?" "Al lui David", i-au răspuns ei... (Matei 22:41-46)
    Răspunsul imediat a fost cel așteptat. Mesia descinde din David. Asta însemna pentru farisei atât filiația biologică cât și, mai mult, dreptul succesoral la tronul lui David. Putea fi greșită o asemenea interpretare tradițională?
    Și Isus le-a zis: ”Cum atunci David, în duh, îl numește Domn, zicând: "DOMNUL a zis Domnului meu: ”Stai la deapta Mea până voi pune pe vrășmașii tăi sub picioarele tale”?,
    A urmat o pauză de efect... Fariseii cunoșteau psalmii mesianici. Psalmul 110 era printre ei. Isus continuă spre concluzia evidentă:
    Deci, dacă David îl numește Domn, cum este el fiul lui?
    Mesia nu este un descendent al lui David! Trebuie să fi fost o argumentare neinterpretabilă, pentru că ”nimeni nu i-a putut răspunde un cuvânt”. Nu au existat obiecții imediate. ”Domnul meu” (adoni) era o expresie cunoscută în Vechiul Testament (195x), care stabilește categoric ordinea relației. În loc să fie mai mic, ca fiu al lui David, Mesia era mai mare, ca domn, adică ca suveran peste David.
    Întrucât și David era domn sau suveran, fiind rege (numit de alții adoni), Mesia este deci un rege peste rege, deasupra liniei de regi din Ierusalim, așa cum acești regi erau deasupra laicilor. Aceasta implică faptul că Mesia putea să nu descindă biologic din David sau, în sfârșit, că acest lucru nu era o condiție.
    Bine, acesta era argumentul, dar atunci cum era de înțeles clasica profeție mesianică despre ”Odrasla lui Isai”? Profetul scrisese cu secole înainte (Isaia 11:1):
    Apoi o Ramură va ieși din tulpina lui Isai și un Vlastar din rădăcinile lui.
    În mod interesant, din aceste cuvinte se înțelege că Odrasla nu iese din David (rege), ci din Isai (ne-rege). Este un vlăstar ieșit direct de jos, de la rădăcină, ocolind linia regală deja crescută. Adică regalitatea lui Mesia se bazează pe Dumnezeu, (așa ca la David), nu pe dreptul dinastic (pe care l-a posedat Ionatan). În acest sens ”Isai” este un simbol profetic al lui Dumnezeu, din care crește noua regalitate, iar David (cel fără drept nativ la tron) un simbol al lui Mesia.
    La fel pare să indice Psalmul 2, unde Dumnezeu îl numește pe Mesia "regele Meu". Contextul indică un rege ales și instalat de El, după inima Lui, împotriva oricărei opoziții. Dacă nu are regalitatea succesorală, transmisă de un tată uman, atunci o are pe cea dată direct de Dumnezeu, în urma adopției ca fiu.
    ”Totuși eu am uns pe împăratul Meu peste Sion, muntele sfințeniei Mele... Tu ești fiul Meu; astăzi te-am născut. Cere-mi și-ți voi da popoarele de moștenire și marginile pământului în stăpânire” (v6-8)
    Sunt tot mai mulți erudiții care consideră în prezent expresia ”Fiul lui Dumnezeu” un titlu mesianic, cu originea în Psalmul 2. De altfel, în Evanghelii ”Fiul lui Dumnezeu” este folosit în apoziție evidentă cu titlul principal, Mesia. De exemplu, marele preot l-a întrebat pe Isus: ”Ești tu Cristosul, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 26:63). Așa cum am zice astăzi, în apoziție explicativă: ”Isus este Mesia, Cristosul”.
    Al cui fiu este Cristosul (II)